Timbru

Azi m-am trezit cam cu două ore mai devreme decât de obicei. Secretul e să mă scol din pat imediat ce mă trezesc; dacă mai lâncezesc câteva minute sau ore, va fi un chin când va trebui să mă trezesc.

Mi-am mâncat liniştit fulgii cu lapte după gura de suc din paharul lui Mimi, şi am plecat spre servici. La 7h45. După standardele mele, asta e în dreptul lui cu noaptea-n cap.

Am mers pe jos şi am avut ocazia să observ cât de deosebit e drumul când oraşul încă doarme.

• Primul lucru pe care l-am observat e liniştea. Cu alte cuvinte, nu-i nevoie să dau la maxim sunetul în căşti, se aude foarte bine şi la 2/3.
• Galeria Vero-Dodat e superbă când e dezertată.
• E foarte puţină lume pe stradă, magazinele sunt închise, restaurantele pustii şi lumina soarelui specială. Cu muzica în urechi, totul pare un videoclip. Cele două doamne corpolente — una la 50 m, cealaltă la 100 m înaintea mea — se mişcă în sincron cu Chemical Brothers.
• Când ajungi la servici, e bine să ai la îndemână codul alarmei, sau să te pregăteşti pentru un moment penibil. Eu nu l-am avut, noroc cu un vecin care era deja în zonă. El la ce oră s-a trezit?
• La Cojean, sandvişeria chic de peste drum de birou, erau doar două persone. Doar două persoane!

Ajuns la birou, am scris în jurnal la această notă timp de 25 de minute, şi incă mai am o jumătate de oră până încep să vină colegii. Şi încă o oră până când ar trebui să apar eu, de obicei penultimul. Ultimul e şeful ;-)

Sper să devină un obicei.