Timbru

Am o problemă asemănătoare cu a lektorului: o persoană de la servici mă ignoră cu orice ocazie. Nu numai ca nu vrea să mă privească în ochi, dar nici nu se uită înspre mine. Mă salută doar dacă strig după ea.

Spre deosebire de prietenele lektorului, aici nu e vorba de un complex de inferioritate. Persoana e născută şi crescută în Franţa, cu pedigree europeană, lucrează în firmă de mai demult decât mine. Aş spune chiar că are o problemă de prea mult ego, ceea ce e îngrijorător, având în vedere cât de modest sunt eu.

De partea mea, cred că fac tot posibilul: zâmbesc tâmp când dau bună-ziua, îmi scot degetul din nas, îi fac un mic compliment când vine de la frizerie sau când lucrăm împreună la ceva. Pentru că în plus, trebuie să lucrăm împreună pe un proiect. Eu mă ocup de partea funcţională, persoana codează. De obicei încerc să par “puţin impresionat”, dar doar puţin, ca să nu se prindă. Primesc în schimb oftaturi şi ochi daţi peste cap. Un body language ce urlă în surdină doamne, mulţi tâmpiţi am văzut în viaţa mea, dar cu nici unul nu am pierdut atât timp.

Uneori sunt tentat să mă plimb cu şliţul desfăcut sau cu doi-trei tăiţei întinşi pe tricou, doar doar storc o privire sau un zâmbet superior. Sau să mă rostogolesc ca un sac pe scări, cu zgomot şi oase rupte şi să-i aterizez la picioarele. Aş face aproape orice ca să se uite altfel la mine. Sau să se uite la mine în orice fel.

Ah, chiar acum a trecut pe lângă mine… N-a zis nimic, dar parcă s-a uitat cu coada ochiului. Există speranţe!

Am improvizat o întâlnire de proiect special ca să îi intru în graţii. Dacă nici cantităţile nemaivăzute de chouquettes nu au efect, încerc cu gaz ilariant. Sau iarbă.