Timbru

Apar cu şuketele în open space hala persoanei. Biroul său e al doilea de la intrare. O servesc mai întâi pe tipa de la primul birou. “Mmmm, miersîîîi”. Buuun. Avansez încet, cu pachetul desfăcut şi îmbietor, parcurg cei peste doi metri crispat, cu încetinitorul, dar cu zâmbetul pe buze. Intind mâna… “Nu-mersi-nu-mi-plac-şuketele.” Bam! Mai ştiţi imaginile cu explozii atomice Din lumea capitalului? Cu ciuperca văzută de la un milion de kilometrii cum creşte. Imaginea aia o aveam eu în cap.

Până la urmă am apelat la metoda Carisma-de-oţel-viu-Do şi am scăldat-o. Un pic de teorie, o glumă, un compliment. Ba, da, bum. La un moment dat a râs. In hohote! Un râs hidos, ce izbucneşte când ţi-e lumea mai dragă, în general doar la glumele proprii. Ca un tractor care merge liniştit prin centrul oraşului şi care coboară brusc plugul pe asfalt. In fine, mă înţeleg.

Dar toate astea sunt trecute, pentru că am descoperit o chestie ce mă face să uit de Persoană, de tonele de chestii ce trebuiau terminate ieri şi de intranetul în pană pe care ar trebui să lucrez în loc să scriu ce citiţi voi acum. Chestia se numeşte — deloc sugestiv — Cu nebunii in casa … şi am pescuit-o la Janos. Vertisment: citiţi doar dacă vă permiteţi să râdeţi în hohote.