Timbru

Să zicem că ai aproape doi ani. Te plimbi lejer prin camera ta, încercând liniştit ochelarii de soare pe care i-ai găsit pe masa din salon. Faini! Negri şi lucioşi şi mari. Iţi stau foaaarte bine. Hai să dai o fugă la oglindă, să admiri frumuşeaţa. Trebuie să fie ceva bombastic.

Eh, nu poţi chiar să fugi, pentru că ochelarii-s enormi şi trebuie ţinuţi cu ambele mâini. Ii strângi în pumni şi înaintezi cu greu până în mijlocul salonului, mişcându-te ca un orb la Luvru.

Deodată, taică-tău te vede şi începe să strige la tine. Pe limba lui, bineînţeles, din care înţelegi doar “la masă”, “mai în spate”, “nu” şi alte câteva chestii. (Pe astea, le-ai dedus singur, ca un băiat deştept, că pe cei mari nu te poţi baza.) De data asta e altceva… Ciudatul de taică-tău te strânge de ambele mâini. Tare. Nu-şi dă seama că dacă o ţine aşa, vei scăpa ochelarii din mână. Om mare şi prost!

Dar… măgăoaia are ceva chiar cu ochelarii tăi. De parcă vrea să îi scapi din mâini! In plus, râde ca un bezmetic! Râde şi strigă şi te strânge de măini. Şi maică-ta lângă el, râde şi ea de-i sar ochii din cap! What is wrong with you people! Nu mai striga la mine şi nu mă mai strânge de mâni şi nu mai râdeţi ca nişte babuini! Sunt Ray Charles, damn it! Degeaba strigi, oamenii mari nu vorbesc limba oamenilor mici. Nu-ţi rămâne decât să urli şi să plângi şi să ţii de ochelari cât de tare poţi.

Până la urmă cedezi… strigătele încetează, şi îţi eliberezi mâinile. Maică-ta şi taică-tău se tăvălesc pe jos de râs, fără să te bage în seamă, în timp ce ţie îţi curg lacrimile pe obraz. Şi nici nu ai apucat să te vezi în oglindă…

Eh… cum te-ai simţi dacă ai fi în locul lui Luca? Păi să nu-ţi urăşti părinţii? Păi da.