Timbru

Păi am fost în China aproape o lună, şi nu am pomenit mai nimic despre asta pe blog. Cum sunt bolnav în pat cu o răceală nasoală, mi-am zis că… eh…

Cu ce ocazie?
——-

Cu serviciul. Am lucrat cu colegii chinezi şi de alte naţionalităţi pe un proiect urgent, care în curând nu va mai fi secret.

Cum fu?
——

Fu bine. Din păcate am stat la servici mult prea mult ca să pot să mă bucur de frumuseţile locale. Pe de altă parte, am profitat de o Xbox 360 şi de masaje. Da, masaje, la masajerie, cu uleiuri şi ambianţă şi fără _happy-ending_.

Am stat la hotel prima săptămână, apoi m-am mutat cu doi colegi într-un apartament de trei camere.

Cum e China
——————

De fapt, nu prea pot spune cum e _China_, dar Bejing-ul e ciudat. Intr-un fel, seamănă cu România de acum 15-20 de ani, aşa cum o ţin eu minte. Blocuri gri, cu rufe la uscat şi _balcoane închise_, oameni săraci care se miră amuzaţi când văd europeni, străzi prost iluminate, cabluri periculoase, trafic haotic, copaci netunşi.

Un detaliu interesant: bicicletele, care nu sunt nici pe departe atât de multe cum îmi închipuiam, nu au lumini, nici ochi de pisică. Noaptea pe străzi e destul de beznă, iar în depărtare se văd farurile maşinilor în spatele micilor stoluril de biciclişti, acompaniate de claxoane galeşe.

In plus, peste tot în Beijing se construieşte. Lângă fiecare bloc sau rezidenţă în folosinţă e un şantier. După un timp te obişnuieşti.

Oraşul interzis? Marele zid?
—————-

Faine ambele. Destul de faine ca să mă roadă la ficat că nu am obiective meseriaşe.

La zid a fost perfect. Am ajust spre seară, am admirat şi fotografiat peisaje impresionante pe lumină, pe înserat şi noaptea. Am reuşit să îngheţ, să îmi aduc aminte că nu am resistenţă fizică şi să mă fac de râs cu şapca rusească cumpărat loco de un coleg. Cool stuff.

Oraşul interzis e mare cât trei Versailles-uri. E făcut din curţi, camere, turnuleţe, părculeţe şi poduleţe decorate a la Cathay. In interior sunt nenumărate muzee şi expoziţii, unele interesante, altele mai puţin. Aş fi vrut să vizitez o expoziţie de ceasornicărie, dar am lăsat-o baltă, alungat de talentele comerciale ale unui vânzător de bilete pecerist. Sau pececist, whatever.

Mâncarea?
————

Excelentă. Multe localuri pentru expatriaţi, cu mâncare din vest, în general bună. In faţa biroului unde lucram e o excelentă brutărie franceză. Tot pe acolo e un resturant meseriaş cu specialităţi vestice, ceva mult prea class pentru rupţi ca mine. Ceea ce nu mă deranja nici pe mine nici pe colegii mei. Ce să-i faci, dacă un meniu cu patru feluri costa 11 euro.

Mâncare chinezească am mâncat la un restaurant local, un fel de enorm Pizza Mix pe trei etaje, la singura masă de ne-asiatici. Felurile seamănă cu ce se mănâncă în restaurantele chinezeşti din Franţa, doar că sunt mult, mult mai bune. O fi din cauza ingredintelor, a preparării, nu ştiu, dar erau mult mai bune.

Neki? Sany? DVD-uri la kil?
——

Ieste.

Intr-un fel de Galleries Lafayette pe cinci sau şase nivele, se vând imitaţii de pantofi, haine, electronice, bijuterii, ceasornicărie şi altele, cât n-au văzut vameşii de la CDG.

Un coleg localnic mi-a recomandat un mic magazin de DVD-uri. Am intrat, am dat o tură şi am fost un pic dezamăgiţi. In spaţiul de 4×5m nu erau decât câteva zeci de DVD-uri, şi nu foarte interesante. Când dădeam să plecăm, una din vânzătoare ne întreabă: “Ingliş dividi?”. Noi “yes, dară”. La care tipa dă la o parte o mică bibliotecă în spatele tejghelei, pe unde intrăm în peştera lui Ali Baba. DVD lângă DVD, colecţii integrale de seriale, clasici, noutăţi, tot ce îţi poţi dori. Nebunie.

Voila. Dacă mai îmi aduc aminte de ceva, mai scriu. Dacă aveţi întrebări, răspund.